sâmbătă, 30 iulie 2011

copii inclinati orbeste

Treceam unic prin octombrie urât venind din răpciune. Capul îmi era sudat cu plastic galben pulverizat.
Aici… da! Aici sosesc din vag.
Te îmbrăţişam rotund ca o sobă de teracotă fierbinte, dogoritoare.
Îmi ardeau faţa, inima.
Străinul se rătăcise.
Se ascunsese la fierar bând ţuică fiartă până în zori.
Toţi ai casei plecaseră după el cu topoare şi pari.
Ger. Zăpadă îngheţată. Întuneric smolit. Îmi sticleau ochii.
Cei asemenea mie se priveau din oglinzi înaintea amurgului. Cenuşiu.

Purtau pulovere gri pe gât, purtau priviri devastate de literatură, nişte inimi în retragere, nişte dinţi încleştaţi, câteva braţe, câţiva copii înclinaţi orbeşte…
Eram ca şi tine, doar că mai calm.
Aveam mâinile subţiri, îngheţate.
Mi se lipeau de barele reci ale trenurilor.
Coboram nesigur.
Prietenul meu trezit târziu şi silit mă aştepta bând cafea neagră dintr-o cană de tablă sinilie şi fumând LM nevrotic, fumând parcă literatură…
Eram slăbit. Îl vedeam ca printr-un vis sleit şi greu. Eram deunăzi.
Îşi scutura uneori capul de leu îndepărtând câte un gând mai insistent.
Ai lui erau plecaţi.
Revizuiam împreună în neştire cărţile bibliotecii sale. Mai toate aveau nevoie de o Erată.
Târziu, plecam şi eu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu